Preţul libertăţii la 34 de ani de la Revoluţia din 1989

E decembrie şi ca-n fiecare an, ne vom aduce aminte de Revoluţia din 1989. De data aceasta, cuvântul „revoluţie” mă duce cu gândul la Revoluţia Franceză – cea care a dat naştere democraţiei liberale. Ca un mare iubitor al limbii franceze, ascult deseori melodiile unor cântăreţi francezi… Dincolo de melodicitatea aparte a limbii, versurile ating deseori câte o coardă sensibilă. Aşa s-a întâmplat şi azi… Vocea lui Johnny Hallyday îmi răsuna în minte ca un ecou. „Oui, la liberté, faut la payer…” (Da, libertatea trebuie plătită…) spune el în hitul său din 1989, Mirador. Şi nu zice rău…

Libertatea are un preţ

Ne place să ne considerăm liberi… dar oare ce dăm în schimb pentru libertatea noastră?

În curând vom comemora 34 de ani de la revoluţia din decembrie 1989, iar aproape jumătate dintre români duc dorul comunismului… Şi cred că îi înţeleg. Preţul libertăţii, în perioada comunistă, era mai mic şi mai uşor de plătit decât acum, în perioada capitalistă. Românii îşi trăiau viaţa de familie şi viaţa de credinţă cu mai multă grijă. Erau mai diplomaţi şi mai politicoşi. Erau mai săraci dar mai fericiţi. Erau mai săraci, dar aveau toate cele necesare traiului. Iar dacă îşi doreau ceva, munceau cu propriile mâini ca să-şi atingă obiectivul. Munceau, nu aşteptau să primească nimic „de-a gata”… Nu aşteptau să li se aprobe încă un credit… Aveau un loc de muncă asigurat dar nimeni nu muncea de două ori pentru aceiaşi bani ca şi acum…

Libertatea era „mai mică”, dar şi preţul pe care îl plăteau românii pentru ea era mai mic.

Încă plătim pentru libertatea câştigată la revoluţia din ’89

Nu, preţul libertăţii nu s-a plătit la revoluţia din decembrie ’89. ÎNCĂ PLĂTIM pentru ceea ce numim noi „libertate” şi democraţie! Eroii revoluţiei au plătit cu viaţa lor pentru ca fiecare cetăţean să se bucure de o libertate „mai mare”, de o libertate totală, „ca-n vest”. Eroii revoluţiei au renunţat la propriul lor viitor cu speranţa că posteritatea va avea un viitor mai bun. Azi, probabil că şi-ar regreta moartea… Şi dacă ar putea, probabil că s-ar gândi de două ori dacă merită să moară pentru ceea ce va urma…

Nu aveau ei de unde să ştie că românii vor îmbrăţişa nu doar democraţia, ci odată cu ea şi capitalismul occidental – un capitalism toxic, în care băncile centrale şi băncile comerciale sunt pilonii principali. Noi credem că avem democraţie, dar conducerea BNR nu este aleasă democratic, prin votul poporului. În realitate, băncile centrale şi comerciale au o mare putere de influenţă în sfera politică. Din umbră, ele trag sforile în interesul lor. Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, se face în mare parte vinovat de politica economică a României din ultimii 30 de ani.

În decembrie ’89 am fost aruncaţi într-un fel de feudalism din punct de vedere economic. Bancherii joacă rolul burgheziei, mereu ascunşi în sediile luxoase ale băncilor şi în palatul BNR… Angajaţii sistemului bancar sunt vasalii: extrem de loiali şi de bine îndoctrinaţi, ei pun mereu pe primul loc interesele băncilor nu ale debitorilor… Iar restul, iobagii – săraci şi veşnic îndatoraţi.

Proşti, dar mulţi

Ne plângem de rezultatele slabe ale României la testele PISA. Ne plângem că elevii sunt analfabeţi funcţional. Plângem cu lacrimi de crocodil… Nu e nimic alarmant. ASTA SE DOREŞTE! Este fix obiectivul urmărit de sistemul bancar în cooperare cu partidele politice: îndobitocirea populaţiei. Perpetuarea iobăgiei şi îngreunarea trecerii dintr-o clasă socială în alta – acesta pare să fie obiectivul sistemului educaţional. Văicărelile sunt un spectacol ieftin, doar de ochii lumii… Legile educaţiei se vor revizui à la Caragiale, fără să se schimbe nimic. Băncile nu au nevoie de oameni isteţi, ci de oameni uşor de manipulat şi fără prea multă şcoală. În acest fel, românii vor fi mai uşor de îndatorat. Sistemul de învăţământ contribuie din plin la atingerea obiectivelor sistemului bancar prin CENZURĂ sau OMISIUNE.

Anumite subiecte nu se discută la clasă în timp ce adevărul este deseori prezentat doar pe jumătate şi doar din perspectiva preferată a autorilor de manuale şcolare sau a profesorilor. Aspectele pozitive sunt scoase în evidenţă, în timp ce părţile negative sunt ascunse sub preş… Şi uite-aşa, la 34 de ani de la revoluţia din 1989, România a ajuns să aibă o economie disfuncţională, în care feudalismul bancar întreţine un pseudocapitalism.

Destinul „iobagilor” este să muncească toată viaţa pentru băncile care le oferă libertatea şi posibilitatea „să ajungă la struguri”… Obiectivul sectorului bancar este acela de a îndatora fiecare român, dar în special pe cei tineri şi „virgini din punct de vedere financiar”. Pentru ei s-a lansat Strategia Naţională de Educaţie Financiară 2022-2026. Pentru ei s-a lansat programul FIT de la Banca Transilvania. Pentru ei a inventat BCR „Şcoala de bani”, iar ING – Banometru şi altele asemenea.

Milioane de români îndatoraţi de o mână de oameni

Peste 50.000 de români lucrează ca „vasali” pentru bancheri… Peste 50.000 de români se luptă zi de zi să mai bage încă un român în datorii şi să-l oblige astfel să plătească DOBÂNDĂ. Când obligi pe cineva să plătească dobândă, de fapt îl obligi să muncească de două ori pentru aceiaşi bani. Ce imagine revoltătoare! Şi ne mai mirăm că suntem dezbinaţi… Oare chiar nimeni nu vede că ne săpăm singuri groapa!? Oare chiar nimeni nu vede că ţara este distrusă din interior!?

„Greul tău de-a pururi greu
În mai greu se schimbă,
Ţară fără Dumnezeu,
Ţară fără limbă.
Toţi acei ce te-au vândut
Te mai şi omoară,
Ţară fără conţinut,
Ţară fără ţară.”

Ce bine spunea Adrian Păunescu!

Trădaţi de cei ce ar fi trebuit să ne protejeze

În ultimii 34 de ani, cei ce trebuiau să apere ţara asta şi să o ajute să acumuleze capital sănătos la începutul timid al democraţiei, au permis băncilor străine să vină şi să ne exploateze… Nici n-au stat pe gânduri. Şi culmea: i-au angajat pe conaţionalii noştri să ne îndatoreze copiii pe viaţă, pentru o casă sau un credit de „realizări” personale… Ce imagine răscolitoare!!! Pe urmă au permis companiilor străine să ne cotropească şi să ne creeze locuri de muncă prost plătite. Românii abia îşi plătesc ratele din salariile mereu la limita inferioară şi departe de cele ale “colegilor” care prestează aceeaşi muncă în zona euro… În ultimii 34 de ani am fost conduşi de oameni care nu au înţeles nici comunismul, nici capitalismul. Dar au îmbrăţişat traiul pe datorie. Nu cred că există politicieni fără credite… Iar o parte dintre aceştia, în calitate de profesori universitari, au format o nouă clasă politică la fel de incultă şi de incompetentă. Şi la fel de îndatorată. Mie îmi sună a trădare…

Românii trăiesc în închisoarea propriilor datorii

Pe acorduri de Si bemol major, din melodia lui Johnny Hallyday se desprinde încă un vers profund: „Y a des prisons à ciel ouvert partout” (Peste tot există închisori sub cerul liber). Da… ne place să credem că suntem liberi, dar de fapt, toţi cei ce s-au îndatorat şi au accesat credite (pentru ei sau afacerile lor) nu au făcut decât să devină prizonieri sub cerul liber într-o închisoare a datoriilor fără sfârşit.

Între a fi dator pe viaţă la bănci şi a fi condamnat la închisoare pe viaţă nu este mare diferenţă. Diferenţa e la nivel de voinţă: oamenii ajung datori pentru că VOR să fie îndatoraţi… în timp ce cei care ajung în închisoare NU ŞI-AU DORIT să fie încarceraţi. În ambele cazuri, consecinţele au fost anticipate înainte de comiterea faptei. Acum, este prea târziu pentru a mai schimba trecutul. Însă îmi place mult vorba lui C.S. Lewis: poţi începe acolo unde eşti şi să schimbi finalul…

Despre modul în care „finalul” poate fi schimbat am scris în Planul de economisire – manualul de educaţie financiară pe care mi-aş fi dorit să îl fi primit imediat după liceu. Veţi vedea că şi schimbările mici pot avea un impact semnificativ. Cu sau fără datorii, fiecare român poate să repare greşelile trecutului şi să lase în urmă o moştenire frumoasă… şi curată! O moştenire fără pasive!

Totuşi, care este preţul libertăţii?

DOBÂNDA. Dobânda este preţul libertăţii în noua orânduire economică. Dobânda este preţul pe care trebuie să îl plătească fiecare debitor din ţara asta pentru a fi din nou liber… Pentru a fi eliberat de sub povara datoriilor făcute când era rob al propriului său eu. Dobânda îi obligă pe români să muncească tot mai mult pentru aceiaşi bani. Preţul libertăţii este tot mai mare. Şi este influenţat de ROBOR şi IRCC.

Când a căzut comunismul, a căzut şi un paravan invizibil care îi proteja pe români de ei înşişi. Societatea românească a suferit un şoc cultural în momentul deschiderii graniţelor. Înainte de a deveni sclavii băncilor, românii au devenit mai întâi sclavii propriilor nevoi şi dorinţe. În timp ce unii români descopereau noi slăbiciuni, alţii se şi pregăteau să le exploateze. Libertatea de a-şi cumpăra tot ce n-au avut în comunism, de a întreprinde tot ce au visat şi de a călători aproape oriunde pe glob a dat naştere la multe nevoi şi dorinţe care înainte nu au existat. Românii „liberi” răgeau şi urlau înfometaţi după credite… căci nu puteau produce cât puteau consuma… Iar dorinţa le-a fost ascultată. Au primit fix ce au cerut.

După revoluţia din 1989, economia a fost intoxicată cu credite de consum

Românii n-au ştiut să se bucure de toată această libertate rămânând liberi. Ci au profitat şi de libertatea de a se îndatora. Şi-au vândut libertatea pe bani mărunţi. Economia României a crescut datorită consumului intern! Ani la rând românii s-au comportat ca nişte copii într-un magazin cu jucării: şi-au cumpărat tot ce au poftit, dar nu din economii, ci pe credit. Cumpărau de zor în rate. Se bucurau la început dar regretau mai târziu, căci pentru toate ei plăteau DOBÂNDĂ. Ori de câte ori un român accesa un credit, economia devenea şi mai toxică datorită dobânzii pe care o genera.

Dobânda este preţul libertăţii. Dobânda este cauţiunea… Dobânda este taxa pentru vina de a fi fost prea lacom, prea nerăbdător, prea repezit, prea… egoist. Băncile ştiu multă psihologie… şi ştiu cum să speculeze cele mai întunecate unghere ale fiinţei umane. Băncile ştiu cum să subjuge o naţiune întreagă… ba chiar o planetă întreagă! Şi în mare parte au şi reuşit! Căci în fiecare secundă, cineva, undeva, munceşte din greu pentru a plăti unei bănci DOBÂNDĂ. Dar am şi o veste bună: economia poate fi detoxifiată!

Pentru economie, creditele sunt precum narcoticele – nişte droguri care provoacă dependenţă. Dar ca şi în cazul unor dependenţi de droguri, şi economia ar trebui obligată să renunţe la a se mai droga cu credite. O astfel de cură de detoxifiere i-ar prinde extrem de bine economiei… şi nouă, în final, căci fiecare dintre noi ar fi un beneficiar direct al noii economii – o economie reală, sănătoasă, adevărată…

Dobânda trebuie să curgă continuu

Aşadar, economia de după revoluţia din 1989 este o economie “toxicomană”. Să facem un scurt exerciţiu de imaginaţie şi să privim economia României ca pe o fiinţă umană. România, din punct de vedere economic, vrea să arate cât mai bine. Vrea să pară cât mai atrăgătoare ca să fie acceptată în grupul “fetelor populare”. Desigur, face eforturi pentru a-şi tonifia musculatura (investeşte în infrastructură, mai construieşte câte un spital, mai modernizează nişte şcoli, se luptă cu corupţia…) dar aceste eforturi nu par îndeajuns. Rezultatele se lasă aşteptate aşa că alege să apeleze la credite – la pastila-minune. Aşa că o parte din creier (reprezentat de sistemul financiar-bancar) născoceşte fel şi fel de credite pe care şi le poate administra…

Economia înghite credit după credit şi “pompează” în sistem bani toxici. Aceştia ar trebui să se comporte ca nişte steroizi: ar trebui să facă economia frumoasă cât mai repede…  Populaţia nu realizează imediat că acei bani sunt toxici, deoarece produc o stare de bine şi de relaxare pe moment… În plus, ei seamănă perfect cu banii obişnuiţi, deci nu trezesc suspiciuni. Aşa că populaţia începe să “metabolizeze” credit după credit… Dar ia ghiciţi, care este metabolitul? Care este substanţa activă, cum s-ar spune? DOBÂNDA. Dobânda este cea care provoacă euforie la vârf, “la cap” – adică la nivelul sistemului bancar. Şi uite-aşa, economia nu doar că a devenit dependentă de credite, ba chiar a ajuns să recurgă la credite în supradoze periculoase! Populaţia consumă credit după credit, însă efectul euforic se produce doar “la cap”!

Dacă la început, creditele erau opţionale, iată că astăzi ele aproape că devin obligatorii. Populaţia este îndatorată aproape forţat. Cât despre frumuseţe? Nici nu se mai pune problema… Frumuseţea economiei şi funcţionalitatea ei nu mai sunt o prioritate. Ca un drogat în sevraj, sistemul bancar cere tot mai multă DOBÂNDĂ…

Sistemul educaţional joacă un rol extrem de important deoarece el trebuie să furnizeze în continuu „carne proaspătă” acestor maşini de tocat vieţi. BNR are grijă ca băncile să nu ducă lipsă niciodată de carne proaspătă. Când se termină carnea… maşina nu mai are ce măcina. Şi se opreşte… Dar nu se vrea. Acest scenariu nici nu intră în discuţie. Sistemul bancar cere ca zi de zi să i se aducă o „jertfă” proaspătă…

Ca o jertfă am fost şi eu inainte de 25 de ani, când am accesat un credit bancar de la Romexterra Bank – azi, Patria Bank. Îmi aduc aminte că la un moment dat am uitat să plătesc rata până la data scadentă – un detaliu pe care l-am considerat minor. Nu am crezut că este o problemă majoră dacă îmi plătesc rata “în jurul datei scadente”. Însă pentru bancă se pare că este gaură în cer… Într-o zi am fost vizitat de doi indivizi la locul de muncă, care m-au luat la rost şi… nu doar că m-au intimidat. M-au umilit. Am fost scârbit de această atitudine mizeră, căci nu suport să fiu călcat în picioare…

Dar cu aceeaşi lipsă de respect sunt trataţi toţi debitorii din România, mai ales restanţierii, care pentru sistemul bancar devin doar nişte „numere de dosar”. Nu mai sunt oameni… Cât despre aroganţa ce ţâşneşte din difuzor când sună firmele de recuperare creanţe nici nu are sens să mai vorbim. Am fost şi eu agasat de EOS KSI şi nu doresc nimănui să treacă printr-o experienţă mai umilitoare… Şi încă ceva: creditul de la Romexterra Bank nu m-a îmbogăţit!

Aşadar, nu cred că exagerez atunci când spun că fiecare debitor este precum o jertfă „arsă” pe altarul banilor… Zi de zi, cineva trebuie ademenit în ciclul datoriilor, ademenit să renunţe la libertatea sa în schimbul unei plăceri de o clipă… Însă adevărata plăcere o experimentează cei ce emit creditele, nicidecum cei îndatoraţi. Căci bucuria obţinerii unui credit bancar nu durează mai mult de o clipă. Libertatea e deja pierdută… Iar cei îndatoraţi rămân cu ratele şi cu iluzia că într-o zi se vor îmbogăţi. Fără să-şi dea seama, ei aleargă după o Fata Morgana. Iată că la 34 de ani de la revoluţia din 1989 (ani în care s-a mizat pe creditarea persoanelor fizice şi juridice), România este a doua cea mai săracă ţară din Uniunea Europeană. De ce? Pentru că nu cei îndatoraţi au siguranţa îmbogăţirii, ci băncile şi IFN-urile.

Este atât de uşor să devii sclav în ziua de azi! Deşi avem atât de multă libertate, parcă nici nu mai punem preţ pe ea… Degeaba avem toată libertatea din lume, dacă preferăm să fim sclavii celor ce dau cu împrumut. Degeaba avem libertate, dacă suntem sclavii propriilor dorinţe pe care nu ni le putem controla. Fără să ne dăm seama, libertatea devine din ce în ce mai scumpă şi mai greu de obţinut. Căci prima celulă din care trebuie să evadăm este celula minţii noastre. Primul gând pe care trebuie să ni-l ştergem din minte este acela că băncile ne-ar putea face bogaţi şi fericiţi într-o zi…

Degeaba avem toată libertatea din lume, dacă, în loc să credem că  Dumnezeu ne va purta de grijă şi că ne va da tot ce ne este de folos, preferăm să ne încredem în oameni, să „grăbim” lucrurile, să „ardem” nişte etape şi să facem cum credem noi că este mai bine. Vă place unde am ajuns?

Iubirea de sine nu miroase-a bine

Ascult en boucle cântecul Mirador al lui Johnny Hallyday şi îmi las gândurile să se întrepătrundă cu versurile… La un moment dat pune din nou degetul pe rană când spune:

„Il y a pas d’école pour apprendre à aimer
Il y a des écoles pour apprendre à tuer”

(Nu există nicio şcoală care să te înveţe să iubeşti
Dar există şcoli în care poţi învăţa să ucizi.)

Cât adevăr! Iubirea nu se învaţă în şcoli şi nici economisirea sănătoasă, căci ar putea suprima pornirile vulcanice şi impulsive ale eulului. Să-ţi iubeşti aproapele este cea mai mare poruncă din creştinism. Creditarea speculează tot ce este negativ în om: egoismul, lăcomia, pofta ochilor, invidia, nerăbdarea, setea de avere şi de afirmare, dorinţa de dominare, foamea de putere şi de faimă… şi multe altele. Avem atâta libertate, inclusiv libertatea de a iubi, dar parcă ne urâm mai mult ca niciodată.

Mă gândesc la cursurile de marketing… care nu sunt altceva decât „lecţii despre cum să omori concurenţa”. Cum să domini şi să cucereşti? Cum să iei pâinea de la gura celorlalţi ca să ai tu mai mult şi să îţi meargă mai bine? Manualele de marketing conţin tot egoismul stors până la ultima picătură.

Mă gândesc la specializarea finanţe-bănci care formează viitorii angajaţi ai băncilor – viitorii călăi care vor trebui să facă rost de „carne proaspătă” pentru maşinile de tocat vieţi… Chiar acum se formează viitorii români care îi vor băga în datorii pe „fraţii lor de sânge”. Tot în aceste pepiniere se formează şi viitorii finanţişti care vor ajunge să muncească pentru stat şi să întreţină ciclul datoriilor, asigurându-se că statul va fi mereu „debitorul” preferat al băncilor. Odată ajunşi în administraţia publică, absolvenţii acestor facultăţi vor majora taxele după bunul plac pentru a face rost de bani – ia ghiciţi pentru ce! – exact, pentru plata DOBÂNZILOR datorate de stat, adică pentru „serviciul datoriei publice”.

Mă gândesc la şcolile de medicină unde viitorii doctori sunt pregătiţi pentru avorturi şi eutanasii…

Mă gândesc la facultăţile de IT din România în care studenţii sunt învăţaţi tocmai cum să conceapă aplicaţii bancare. Nici nu îşi dau seama că în cele din urmă, chiar prin aplicaţiile create de ei îşi vor pierde libertatea. ITiştii se cred nişte zei… şi într-o oarecare măsură, sistemul financiar bancar apelează la “ajutorul lor” pentru a-şi atinge scopurile. ITiştii crează interfeţele aplicaţiilor bancare. Ei concep “porţile” prin care vor intra rând pe rând românii pentru a fi îndatoraţi, aşa cum intrau evreii rând pe rând pe porţile lagărelor de exterminare. Nu este niciun motiv de mândrie în a fi UI/UX designer pentru aplicaţiile fintech!

Da… Nu zice rău [cântecul]. Avem şi noi şcolile noastre în care studenţii sunt învăţaţi cum să-i „omoare” pe ceilalţi, fie la propriu, fie la figurat. Faceţi cunoştinţă cu capitalismul anului 2024: un capitalism epurat de orice principiu creştin – un război economic în care fiecare încearcă să îl anihileze pe celălalt aşa încât să rămână singur pe piaţă… Fiecare antreprenor se luptă să stingă lumina celorlalţi concurenţi pentru ca a lui să strălucească mai tare… Iar băncile finanţează din plin acest război. Din asta trăiesc…

Ce spectacol grotesc! Băncile au reconstruit un Coloseum cât toată planeta asta. De sus, din clădirile lor de sticlă… ne admiră cu nesaţ cum ne omorâm unii pe alţii pentru a le putea plăti… dobânda. Dar şi mai trist este faptul că îi privesc chiar pe creştini cum calcă peste toate principiile şi cum se mânjesc până când devin de nerecunoscut – la fel ca ceilalţi. Bancherii sunt principalii spectatori la jocurile foamei… de bani. Şi ce nu fac oamenii pentru bani? Îşi sacrifică până şi viaţa de credinţă… Tocmai relaţia lor cu Dumnezeu au ajuns s-o neglijeze şi să o amâne. În anii lor cei mai buni, românii se zbat ca să-şi construiască o casă aici pe pământ… Ajung să muncească de două ori pentru preţul plătit iniţial până când casa devine liberă de sarcini… Nu-i prea mare preţul libertăţii?

Dacă nu ne-am lega inima de bogăţii şi de casa (casele) pe care o (le) avem aici jos pe pământ, ci ne-am pregăti pentru casa care ne aşteaptă în cer… n-am mai avea nevoie de niciun credit bancar. “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6:33 VDC)

Îmi aduc şi acum aminte cum deschiderea Metro şi Artima (azi Supeco) ne-au omorât mica afacere… An de an, părinţii mei vindeau decoraţiuni de Crăciun în micuţa florărie. Aceste supermarketuri care vând de toate au reprezentat o concurenţă neloială pentru noi, care am crescut sănătos, de la 0, doar reinvestind profitul. De acolo, totul a mers pe o pantă descendentă… Am fost afectaţi nu doar pe plan material, ci şi pe plan spiritual. Am văzut toate feţele creditării chiar în propria casă. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu ne-am redresat.  Iar eu am învăţat din greşelile trecutului. După ce am întors amândoi obrajii, iată că astăzi stau drept, şi nu voi da cu palma… ci cu adevărul. Părinţii mei au plătit foarte multă dobândă în anii lor de viaţă activă, dar nu a fost în zadar. Părinţii mei au suferit enorm şi au plătit un preţ uriaş pentru libertatea şi fericirea mea. Lor le datorez fiecare cuvânt pe care îl scriu şi fiecare pagină din Planul de economisire – o carte care îmi doresc să devină o lectură obligatorie pentru fiecare absolvent de liceu.

Iată că la 34 de ani de la Revoluţia din 1989, românii se amăgesc că sunt liberi şi evită să recunoască realitatea: că au ajuns sclavi la ei în ţară. Pentru toţi cei ce cred că acest sistem de sclavie poate fi slăbit (şi, de ce nu?, chiar învins), am creat primul after-school pentru adulţi – dupaliceu.ro – un loc în care fiecare absolvent de liceu poate să afle cum să păşească (sau cum ar fi putut să păşească) cu dreptul în viaţa de adult. Cum să păşească LIBER!