Daddy issues: cuvintele care nu mai vin

Era o seară toridă de vară. Toţi ai casei dormeau, doar George stătea încă treaz în patul său şi privea în gol. Pe muchia dintre vis şi realitate, mintea lui era pe cale să reverse un ocean de întrebări. Era tânăr. Tocmai dăduse bacul. Era prima vară de după liceu. Savura libertatea deplină înainte de a înfrunta viitorul. Avea toată viaţa înainte. Dar oare se număra printre băieţii care au „daddy issues”? Plin de nesiguranţă şi îndoieli, se întoarse pe-o parte şi adormi… În adâncul inimii lui, însă, tânjea după cuvintele care nu mai vin…

Cum eşti? Eşti bine?

„Sunt bine!”
„Sunt OK!”

Două cuvinte care, deseori, sunt cele mai mari minciuni pe care le rostim… sau pe care ni le spunem nouă înşine. În realitate, nu suntem bine. Nu suntem OK. Răspundem automat, din politeţe, fără să stăm pe gânduri. Noi ştim deja că cel/cea care pune întrebarea nu este cu adevărat interesat(ă) să afle detalii.

Nici măcar cei dragi parcă nu mai au timp să ne asculte. Când comunicarea dintre tată şi fiu este deficitară, apar fisuri înglobate sub englezismul „daddy issues”. Mai pe româneşte: probleme de relaţionare între tată şi fiu ce lasă urme mai mult sau mai puţin vizibile la maturitate.

La fel ca mulţi dintre colegii lui, George îşi dorea să ştie că este OK… Că tânărul adolescent de azi – rebel şi obraznic, dar cu ambiţii şi note mari – era pe cale să devină un bărbat cu capul pe umeri. Trăia zbaterile maturizării – un proces anevoios care… va dura toată viaţa.

Era ca un fluture proaspăt ieşit din crisalidă, dar ale cărui aripi încă nu crescuseră îndeajuns… Vroia să ştie că poate să zboare. Aştepta în zadar cuvintele care nu mai vin… sau măcar un înlocuitor: o îmbrăţişare, o bătaie pe umăr, o asigurare, o strângere de mână. Toate-acestea nu-ntr-atât de mult de la mama, cât de la tata… sau de la un bărbat care-i putea confirma progresul; de la un bărbat care să-l trateze de la egal la egal.

Daddy issues – pentru că taţii nu spun ceea ce trebuie la timpul potrivit 

Un simplu „Sunt mândru de tine!” spus cu sinceritate poate să facă minuni.

Cuvintele care nu mai vin sunt puţine, dar puternice. Au puterea de a îndrepta coloana vertebrală şi de a ridica privirea din pământ. Uneori, însă, cu tote că ştiu ce-ar vrea să audă copiii lor, părinţii parcă refuză să-şi arate aprecierea. E mult mai convenabilă calea reproşurilor. Cuvintele pe care le aleg sunt atât de neinspirate… atât de sărace şi… atât de goale încât nu-şi ating scopul, ci lasă în urma lor un gust amar. În mintea tânărului adult, sentimentul de insuficienţă probabil că va persista mult timp de acum înainte.

Nu doar absenţa tatălui poate duce la „daddy issues”, ci şi un tată prezent dar “absent”

Părinţii sunt prinşi între două extreme: pe de o parte, dorinţa de a-şi răsfăţa copiii şi de a-i cocoloşi până târziu, iar pe de altă parte, nevoia de a-i „înţărca”, lăsându-i să dea de greu şi să se confrunte cu realitatea cruntă, fără menajamente. „Dacă o să înveţe bine, o să fie ok. Dacă nu, nu.”, îşi spun unii care cred că succesul în viaţă depinde doar de nota de la bac. Sărăcia şi lipsurile din România îi pun pe tineri faţă în faţă cu umbrele capitalismului. În multe familii, părinţii sunt ca şi „divorţaţi” din cauza distanţei care îi separă. Iar cel mai adesea, tocmai taţii sunt cei care lipsesc mult de acasă… Munca în străinătate face multe victime. Copiii rămaşi în urmă îşi formează propria imagine despre sine, despre viaţă, despre economie. Şi fiecare îşi caută un refugiu…

Braţele mamei care l-au ţinut cândva la sân sunt înlocuite de scaunul de gaming, de canapeaua din faţa televizorului, de scaunul din casino, de braţele prietenilor sau ale primei iubiri, de vicii sau pur şi simplu de muncă…

Şi muncesc tinerii ţării până la epuizare. Muncesc pentru a compensa propriile slăbiciuni şi defecte moştenite poate chiar de la tata. Muncesc pe rupte crezând că aşa vor compensa toate slăbiciunile înglobate în expresia „daddy issues”… Muncesc pentru a umple golul lăsat de un tată absent… şi pentru a-şi putea spune lor înşişi cuvintele care nu mai vin din partea părinţilor.

„Sunt atât de mândru de tine!”

„Bravo! Ai reuşit!”

„Eşti un bărbat adevărat!”

„Eşti bazat!”

„Eşti tare! Sunt sigur că vei reuşi să realizezi tot ce îţi propui!”

„Eşti tot ce mi-am dorit să devii şi chiar mai mult!”

Examenul de bacalaureat este important, însă unii părinţi pun mult prea mare preţ pe el. După liceu, diploma de bacalaureat mai este cerută doar la înscrierea la facultate şi eventual la angajare… În rest, pe nimeni nu interesează cu cât ai luat bacul. Aşa că reacţii precum cele de mai jos nu aduc nimic pozitiv:

„Mă aşteptam să ai o medie mai mare, la câţi bani am băgat în meditaţii!”

„E bine, dar ai fi putut mai mult…”

„Bravo! Totuşi, cum de X a luat note mai mari decât tine deşi a avut medii mai mici?”

„Nu-i rău, dar cu media asta poţi să uiţi de Politehnică!”

„E ok! Atât s-a putut! La cât ai stat pe telefon… ce te aşteptai?”

„Daddy issues” înseamnă că nu avem părinţi perfecţi

Părinţii lui George îşi duc viaţa de la o rată la alta. Se consideră creştini ortodocşi, dar, ca mulţi alţii, în viaţa de zi cu zi sunt mai degrabă atei. Credinţa în Dumnezeu li se activează doar ocazional… dacă sunt bolnavi, la sărbători şi la înmormântări. Sunt sclavii tuturor deciziilor financiare din trecut, multe dintre ele făcute „de dragul copilului”. La creditul ipotecar mai au încă 18 ani de rate. Iar la primul card de credit plătesc doar suma minimă de plată. Fără ca măcar să îşi dea seama, relaţia părinţilor cu băncile le-a inversat priorităţile şi le-a distras mereu atenţia de la nevoile emoţionale ale copilului lor. Însă cel mai greu le-a fost când băncile le-au pus poprire pe conturi când mama a rămas fără serviciu. “Ce fel de banking inteligent este acesta, care te lasă fără bani de pâine, fix când îţi este mai greu?”, se întreba şi George.

La ei în casă, totul se rezumă la muncă şi la bani. Banii, însă, nu vor fi niciodată îndeajuns. Părinţii lui George par mai mereu tensionaţi. Parcă nu reuşesc să se deconecteze după ce trec pragul uşii. Şi uite-aşa, mereu încleştaţi şi încordaţi, părinţii le fac rău propriilor copii fără să-şi dea seama… Iar apoi poleiesc totul cu minunatul cuvânt: „sacrificiu”. S-au sacrificat pentru ca George să fie ok pe plan material, nu neapărat şi pe plan emoţional. Greutăţile însă îşi au rostul lor.

Nu au fost în multe concedii, ca familie. Nici nu şi-au dat seama când relaţia dintre George şi tatăl său a început să se răcească. Convorbirile au început să se rezume la strictul necesar. Banalităţi. Nimic profund. Nimic sentimental. Aplicaţia „Daddy issues” deja se instalase… După ce a aflat rezultatul de la bac, tatăl lui George nu s-a manifestat nicicum. Era lipsit de entuziasm. Parcă nici nu ştia ce să spună. Avea la el toate cuvintele care nu mai vin… dar a ales să tacă, să le-nghită… să le ducă cu el în mormânt. Suferea de stângăcia tatălui care nu ştie cum să se raporteze la noul adult din casă. S-a rezumat la banalul „Felicitări!”.

…

În toiul nopţii, George se trezi întâmplător şi se uită la telefon ca să vadă ceasul. Era abia ora 3. Doar un perete îl despărţea de cei ce i-au dat viaţă… Doar un perete stătea între frământările lui şi frământările lor… Încă de când era mic copil, tatăl lui George se temea că fiul său ar putea ajunge un ratat sau un înfumurat căruia să nu îi mai pese de ei la bătrâneţe. Dar nu şi-a verbalizat niciodată temerile. Fără doar şi poate, avea şi el ale lui „daddy issues” – a avut un tată alcoolic, dar o mamă puternică. A făcut tot ce a crezut că este bine pentru George… Au crezut că dacă se vor împrumuta de la bănci, lui George n-o să-i lipsească nimic. Însă golurile din suflet nu se văd cu ochiul liber.

„Oare părinţii mei sunt mândri de băiatul lor? N-aş vrea să îi dezamăgesc, după tot ce fac pentru mine… Oare voi reuşi în viaţă? Până când voi sta cu ei? Vreau să le demonstrez că sunt capabil… Poate ar trebui să îmi caut ceva de lucru. Poate că asta i-ar face pe amândoi mândri de mine…”

Problemele legate de stima de sine şi de încrederea în propria persoană pot fi cuprinse în sfera “daddy issues”. Totuşi, pericolul care apare cu o astfel de “catalogare” este acela de a-i învinovăţi pe părinţi pentru felul nostru de a fi, pentru frustrările şi supărările noastre. “Din cauza lor sunt aşa cum sunt” – iată o dezvinovăţire foarte uşoară. Fără doar şi poate, părinţii pot să ia o mulţime de decizii greşite şi chiar catastrofale, care ajung să îi afecteze şi pe copii. Uneori, rezultatul unor decizii nu poate fi anticipat, iar copiii devin “victime colaterale”.  Atitudinea cu care vei înfrunta la rândul tău problemele vieţii contează cel mai mult. A te victimiza în permanenţă şi a da mereu vina pe părinţii tăi pentru tot ce ţi se întâmplă este nedrept şi imatur.

Dacă l-ai fi trezit din somn şi l-ai fi întrebat: „Geroge, eşti fericit?”, ţi-ar fi răspuns afirmativ, cu toate că nu e sigur cum arată fericirea. Grijile şi frământările lui sunt minuscule pe lângă fericirea şi efervescenţa caracteristice adultului tânăr. Şi-ar fi dorit să oprească timpul în loc, să nu se mai schimbe nimic. Dar timpul n-a ţinut cont de dorinţele lui… iar alarma a sunat punctual la 7 fix. Era timpul să se trezească. Avea bilete la Untold şi nu putea rata primul său festival de după liceu.

Te vom aştepta…

O îmbrăţişare scurtă pe peronul din gară ţinea locul a o mie de cuvinte. Ştiţi voi… cuvintele care nu mai vin uşor după o anumită vârstă. „Te iubim, dragul nostru! Ai grijă de tine! Să ne suni când ajungi! Te vom aştepta cu sufletul la gură! Să nu faci prostii! Să nu consumi droguri şi să nu te îmbeţi până uiţi de tine!”

Sunetul sacadat al trenului era reconfortant. Mersul cu trenul îi dădea senzaţia de libertate deplină. La fel şi asigurările părinţilor, deşi vag exprimate, erau precum salteaua de sub picioarele gimnastelor care revin pe pământ după o săritură impresionantă… Ce bine e să ştii că, după toate prostiile şi eşecurile, tot mai ai un loc unde te poţi întoarce! Ce liniştitor e gândul că cineva te aşteaptă mereu cu braţele deschise, gata să te ierte, să te primească aşa cum eşti, cu tot cu „daddy issues”! Ce bine e să ai un loc pe care să-l poţi numi „acasă”! Casa părintească nu se vinde… Căci, în 30 ani de rate, de te-mpotmoleşti la jumătate şi te scoate banca-n stradă, tot mai ai un loc al tău sub soare.

Oh, dar tinereţea nu-i uşoară. E plină de slăbiciuni… Şi e plină de risipă. Imaginaţi-vă câte ţigări sunt aprinse în fiecare moment! Şi câte băuturi alcoolice şi energizante se consumă inutil! Ca să nu mai vorbim de cât de mulţi aruncă banii pe apa sâmbetei la păcănele şi pariuri sportive. George se numără printre cei ce vor să scape de sărăcie. El ştie că viciile de orice fel nu fac decât să îl încetinească şi să-l îndepărteze de obiectivul său. Fiecare ţigară şi fiecare bere l-ar obliga să muncească încă o dată pentru aceiaşi bani. Este tot un fel de „dobândă”. Şi totuşi, bărbaţii cedează atât de uşor tocmai în faţa viciilor care le distrug bărbăţia.

În anturajul în care se învârte George, consumul de alcool este semn de bărbăţie şi de maturitate. La fel şi tutunul. Sau mai nou, vapingul. Le-ancercat pe toate, crezând că sunt un leac pentru „daddy issues”… A crezut că poate să acopere punctele slabe ale tatălui său cu vicii. Dar s-anşelat. Cel mai probabil, va face aceleaşi greşeli şi va pasa mai departe tot ce a moştenit de la tata şi de la mama…

„Daddy issues” nu este vreo boală reală care poate fi vindecată… ci este o cicatrice. O vom purta în priviri şi în inimi, reamintindu-ne faptul că nu există părinţi perfecţi, iar noi, copiii, uneori suntem un dar neapreciat. Dar în ciuda tuturor imperfecţiunilor, avem datoria să ne iubim părinţii aşa cum sunt, să îi preţuim, să îi apreciem şi să le fim alături atunci când anii bătrâneţii îi transformă din nou în copii…